ph affreschi al Castello della Manta
Non si destò finchè garrir gli augelli
Non sentì lieti e salutar gli albóri,
E mormorare il fiume e gli arboscelli,
E con l’onda scherzar l’aura e co’ fiori:
Apre i languidi lumi, e guarda quelli
Alberghi solitarj de’ pastori:
E parle voce udir, tra l’acqua e i rami,
Ch’ai sospiri ed al pianto la richiami.
Ch’ai sospiri ed al pianto la richiami.
Ma son, mentre ella piange, i suoi lamenti
Rotti da un chiaro suon ch’a lei ne viene,
Che sembra ed è di pastorali accenti
Misto, e di boscarecce inculte avene.
Risorge, e là s’indrizza a passi lenti,
E vede un uom canuto all’ombre amene
Tesser fiscelle alla sua greggia a canto,
Ed ascoltar di tre fanciulli il canto.
Vedendo quivi comparir repente
Le insolite arme, sbigottir costoro;
Ma gli saluta Erminia, e dolcemente
Gli affida, e gli occhj scopre e i bei crin d’oro.
Seguite, dice, avventurosa gente
Al Ciel diletta, il bel vostro lavoro;
Chè non portano già guerra quest’armi
All’opre vostre, ai vostri dolci carmi.
Soggiunse poscia: o padre, or che d’intorno
D’alto incendio di guerra arde il paese,
Come quì state in placido soggiorno
Senza temer le militari offese?
Figlio, ei rispose, d’ogni oltraggio e scorno
La mia famiglia e la mia greggia illese
Sempre qui fur; nè strepito di Marte
Ancor turbò questa remota parte.
A seguitò a ronfâ fin'a doz'ore,
Onde a se ne piggiò boña sciancâ:
Fin che ri Oxelli con re so demore,
A ra fin pû ra feççan resveggiâ.
Meschiña, a se frettò l'œuggio do ore,
Alò che a poësse veì per ro villâ.
E in sentî mormorâ l'ægua, e ri venti
A repiggiò lé ascì ri sò lamenti.
Onde a se ne piggiò boña sciancâ:
Fin che ri Oxelli con re so demore,
A ra fin pû ra feççan resveggiâ.
Meschiña, a se frettò l'œuggio do ore,
Alò che a poësse veì per ro villâ.
E in sentî mormorâ l'ægua, e ri venti
A repiggiò lé ascì ri sò lamenti.
Ma mentre, che a cianzeiva poveretta,
A sentì fâ rumô lì da vexin:
Ghe pareiva sœunassan ra muzetta,
Comme fan ri pastoì, o un tamborlin,
A s'incamiña là co uña cannetta,
E a trœuva un pastô vêgio picenin,
Chi pareiva San Tonno, e o fava stœure,
E sentiva cantâ træ bardasciœure.
A sentì fâ rumô lì da vexin:
Ghe pareiva sœunassan ra muzetta,
Comme fan ri pastoì, o un tamborlin,
A s'incamiña là co uña cannetta,
E a trœuva un pastô vêgio picenin,
Chi pareiva San Tonno, e o fava stœure,
E sentiva cantâ træ bardasciœure.
Quando vîn sti villen tante armedure,
Subito ghe sâtò ra cagairœura;
Ma Erminia senza fâ re gronde scure,
Re belle treççe a lasciò cazze fœura.
No manchæ, a disse, belle creature
De cantâ pû ra bella Mariœura,
Che sibben poæro un Ferabutto soçço,
N'ho che ra gueña d'un cotello moçço.
Subito ghe sâtò ra cagairœura;
Ma Erminia senza fâ re gronde scure,
Re belle treççe a lasciò cazze fœura.
No manchæ, a disse, belle creature
De cantâ pû ra bella Mariœura,
Che sibben poæro un Ferabutto soçço,
N'ho che ra gueña d'un cotello moçço.
A ghe dixe dappœuscia: Messiâo,
Comme poeì stâ a ro Sô reverso in terra,
Aoura, che da per tutto ro diao
O l'ha aççeizo chì rente tanta guerra?
Ro bon vêgio responde: Figgio cao,
L'Ave Maria ra nostra porta serra:
E si ben chì vexin g'han re spoæ træte
Noî se ne stemmo chi intr'un Mâ de læte…
Comme poeì stâ a ro Sô reverso in terra,
Aoura, che da per tutto ro diao
O l'ha aççeizo chì rente tanta guerra?
Ro bon vêgio responde: Figgio cao,
L'Ave Maria ra nostra porta serra:
E si ben chì vexin g'han re spoæ træte
Noî se ne stemmo chi intr'un Mâ de læte…
Non si destò finchè garrir gli augelli
Non sentì lieti e salutar gli albóri,
E mormorare il fiume e gli arboscelli,
E con l’onda scherzar l’aura e co’ fiori:
Apre i languidi lumi, e guarda quelli
Alberghi solitarj de’ pastori:
E parle voce udir, tra l’acqua e i rami,
Ch’ai sospiri ed al pianto la richiami.
Gerusalemme liberata
*


